Goethe, vizionarul, alături de Schiller, reflexivul

Printre cele mai frumoase flori ale vieţii spirituale omeneşti se numără şi ceea ce au reuşit să clădească împreună Schiller şi Goethe în perioada prieteniei ce i-a legat. Această legătură a fost însă posibilă doar în măsura în care cele două spirite au reuşit să depăşească anumite dificultăţi ce diferenţiau sufletele lor. Regăsim aceste dificultăţi atunci când ne oprim asupra unei discuţii relatate de Goethe, pe care cei doi au purtat-o cândva plecând împreună de la o conferinţă cu privire la regnul vegetal care tocmai avusese loc în cadrul Societăţii Cercetătorilor Naturii din Jena. Schiller considera că acea conferinţă era nesatisfăcătoare, pe motiv că în cadrul acesteia formele particulare ale plantelor erau pur şi simplu prezentate una alături de cealaltă, fără ca în această abordare să se întrezărească măcar vreun raport lăuntric între ele.

Goethe i-a răspuns că în felul în care concepea el planta originară exista totuşi un asemenea raport lăuntric, şi că aceasta conţinea de fapt ceea ce vieţuieşte de altfel ca esenţă în fiecare din plantele individuale. Această „plantă originară” nu era identică cu o plantă particulară oarecare; dar fiecare dintre acestea în parte nu putea fi cu adevărat înţeleasă decât plecând de la un model originar ce stătea de fapt la baza întregului regn vegetal. Goethe a prezentat apoi în câteva cuvinte în faţa lui Schiller acest model originar. Acesta însă a replicat: aceasta nu este o experienţă, ci o idee. Goethe a insistat la rându-i însă asupra faptului că pentru el o asemenea idee era în acelaşi timp şi o experienţă, un rezultat al observaţiei, şi că, dacă cineva voia să numească această experienţă o idee, el vedea această idee cu proprii lui ochi. Pornind de la descrierea pe care Goethe o face acestei discuţii putem deduce că la momentul respectiv cei doi nu reuşiseră încă să ajungă la un punct de vedere comun.

Goethe se simţea îndreptăţit să considere ceea ce îşi formase ca idei în raport cu realităţile din natură drept un rezultat direct al observaţiei, aşa cum ai face acest lucru în raport cu culoarea roşie a unui trandafir. Pentru el, ştiinţa era ceva pătruns de spirit, şi în acelaşi timp un rezultat al observaţiei de ordin obiectiv. Schiller nu se putea împăca cu o asemenea abordare. Pentru el era limpede că omul trebuie mai întâi să îşi formeze mai întâi singur ideile, dacă voia să poate generaliza anumite concluzii particulare la care ajungi pornind de la anumite observaţii de ordin concret. Goethe se simţea stând în mijlocul naturii în raport cu fondul lui spiritual, în vreme ce Schiller se simţea în raport cu acest fond în afara naturii.

Cine urmăreşte în schimbul de scrisori dintre Schiller şi Goethe evoluţia prieteniei lor, poate afla cum aceasta se aprofundează din ce în ce mai mult prin aceea că Schiller îşi găseşte propriile repere din ce în ce mai mult în modul goethean de a vedea lucrurile. Ajunge astfel până în punctul în care recunoaşte domnia obiectivă a spiritului în creaţiile naturii, lucru ce pentru Goethe era într-un fel de la sine înţeles de la bun început. Am putea spune că cea ce l-a diferenţiat la început pe Schiller de Goethe era convingerea celui dintâi că omul se află cumva în afara naturii, şi că atunci când emite judecăţi asupra naturii ar adăuga ceva acesteia. Goethe în schimb nu a avut nicicând neclarităţi cu privire la faptul că în om natura îşi exprimă de fapt propria fiinţă ca şi conţinut spiritual, cu condiţia ca omul să se raporteze în mod corect la ea.

Pentru Goethe fiinţa naturii trăieşte în om ca şi cunoaştere. Iar cunoaşterea umană este pentru el o revelaţie a fiinţei naturii. Procesul cunoaşterii nu este pentru Goethe o simplă reflectare formală a esenţei ascunse în natură, ci revelarea reală a ceva ce fără intervenţia spiritului uman nici măcar nu ar exista în natură. Cu toate acestea, pentru el spiritul este conţinutul însuşi al naturii, pentru că el înţelege cunoaşterea ca pe o cufundare a sufletului omenesc în natură. La început Schiller nu a putut găsi puncte comune între acest mod de a vedea lucrurile şi kantianismul lui. Pe de altă parte, îşi însuşise realmente acest kantianism; Goethe în schimb nu a găsit nicicând în perspectiva kantiană ceva care să fi corespuns măcar aproximativ propriei sale reprezentări.

În simţirea specifică creaţiilor artistice goetheene Schiller se găsea mereu în afara propriei sale concepţii, apropiindu-se astfel tot mai mult de Goethe. În ale sale Scrisori despre educaţia estetică a omului se poate întrezări strădania lui Schiller de a înţelege deplin trăirea artistică în sens goethean. El ajunge astfel, după ce îşi schimbă propriul mod de gândire în această direcţie, să recunoască în trăirea artistică a lumii singura stare sufletească umană în cadrul căreia poţi fi cu adevărat om, în sensul deplin al cuvântului. Şi astfel, ştiinţa a devenit pentru el un mod de trăire a lumii în cadrul căruia omul nu se putea revela în întreaga sa fiinţă.

Pe de altă parte, Goethe îşi dorea o ştiinţă care să poată la rându-i aduce în felul ei fiinţa omenească la o exprimare plenară, aşa cum o făcea arta într-al ei. Schiller a trebuit să facă eforturi serioase pentru a ajunge la un asemenea mod de reprezentare. A făcut însă acest lucru; şi în acest fel comuniunea lui sufletească cu Goethe a fost în sfârşit aşezată pe făgaşul potrivit. În ce-l priveşte pe Goethe, acesta s-a apropiat de Schiller prin aceea că cel din urmă i-a oferit fundamentarea conceptuală a propriului său mod reflexiv de a fi. Singur, Goethe nu ar fi ajuns la aceasta, pentru că înaintea de stabilirea legăturii prieteniei lor trăia în interiorul acesteia ca în ceva de la sine înţeles, ce nu îi apăruse în planul conştiinţei drept o problemă. Schiller a îmbogăţit sufletul lui Goethe prin aceea că i-a arătat cum acesta poate deveni o enigmă conştientă pentru sine însuşi şi cum poate căuta o soluţie pentru aceasta.

Tot Schiller a fost cel care i-a dat lui Goethe imboldul de a-şi continua munca la Faust. Prologul în cer s-a născut în mod indiscutabil în urma acestui imbold. Dacă comparăm Prologul cu o scenă mai veche, în care Faust se desparte de spiritul macro-cosmosului şi se întoarce spre cel al pământului, putem observa diferenţa de concepţie în ce-l priveşte pe Goethe. Mai întâi, despărţirea de conţinutul spiritual al macro-cosmosului; apoi, prezentarea în imagini a aceleiaşi. În impulsul gândirii dat de Schiller se afla pentru Goethe germenul dorinţei de a prezenta în faţa ochiului sufletesc viaţa omului în fiinţa lumilor într-un mod artistic. Înainte nu putea face acest lucru, pentru că percepea această viaţă doar ca pe o simţire de la sine înţeleasă, fără a o articula în interiorul său în vreun fel.

Pentru posteritate aşadar acest lucru va fi întotdeauna de o deosebită însemnătate: faptul de a învăţa să-l privească pe Goethe prin ochiul sufletesc al lui Schiller; şi felul în care într-o anumită perioadă a vieţii sale, fiinţa lui Goethe se desfăşoară pe deplin în urma unor impulsuri venind dinspre Schiller. Înţelegerea piedicilor pe care cei doi au fost nevoiţi să le depăşească pentru a se putea apropria unul de celălalt, ca şi aceea a felului în care cei doi s-au completat până la urmă constituie un impuls pentru cele mai profunde observaţii sufleteşti. El pătrunde însă în acest fel în mod fundamental şi în problema domniei spiritului în cadrul evoluţiei omenirii.

Conferinţă ţinută de Rudolf Steiner
pe data de 9 Aprilie 1922 la Dornach
Traducere din limba germană
de Daniel Stuparu